viata-ca-un-bubble

Izabela este o tânără visătoare. Sau mai degrabă, o ciudățică..somnambulă. Deși se trezește de dimineață și merge la facultate, la piață, la cafea cu colegii, la iarbă verde, ea este total absentă. Trăiește în bula ei magică. Crede că toți oamenii sunt buni, iubitori, amabili, harnici, dornici să ajute, sinceri. Ea crede în principiul că dacă ea nu savurează un urs la cină, nici ursul nu va încerca să o devoreze la prânz. Ceea ce nu știe Izabela este faptul că viața se ghidează după alte principii, alte reguli – pe care nu le găsește nici cum în acel bubble al ei. Dar…

Ea este fericită așa. Sau cel puțin așa crede. În fiecare zi caută un lucru care să o facă fericită sau să o mențină ocupată.

-Vreau un câine. Ohh..e așa magic, chiar divin. Și te iubește. E singura ființă cu suflet nobil ce te iubește necondiționat!

-Izabela, câinii nu au suflet. Sunt loiali, ce-i drept!

-Să nu îndrăznești să spui așa ceva! Și când te gândești că mulți oameni îi bat pe nedrept și sunt pedepsiți pentru păcatele lor..adică pentru ale oamenilor..ceea ce vreau să zic e că ei sunt cuminți și sinceri și loiali așa cum ziceai și tu..câinii, nu oamenii.

-Buun, nu prea am înțeles, dar nu mai contează.

-Deci, câinii sunt atât de..divini. Nici nu am cuvinte să descriu în cuvinte ceea ce simt și cred. Mi-aș dori să mă reîncarnez într-un câine. Da tu, Mirela, crezi în reîncarnare? Crezi că mă pot transforma într-un câine sau..ceva după ce mor? În fine, cred că aș fi fericită să fiu un câțeluș mic și cuminte, să fiu mângâiată și alintată de toți copilașii și să fiu credincioasă unui stăpân bun. Mda..așa vreau.

-Nu știu ce să zic despre…, răspunde Mirela vizibil iritată.

– De fapt, vreau să fiu un vapor. Să mă simt așa…liberă, fericită și, totuși rezistentă. Să duc toți clienții acasă. Sau în vacanță. Aș fi bucuroasă să-i ajut. Ar fi chiar minunat, nu?! Să fiu bună cu oamenii, chiar dacă ei nu dau două cepe degerate pe mine că-s vapor. Oare un vapor cum se simte? Dar el simte? Vai tu, ce întrebări pun și eu, dar mno..nu pot să nu mă opresc din toată alergătura asta și să mă întreb cum ar fi dacă.. Cum ar fi dacă nu aș mai simți durere, tristețe, melancolie..Vai tu, așa melancolică sunt uneori. Oftez mereu. Ce mai e și cu depresia asta. În fiecare te lupți, pentru ce?

-Izabela, hai să-ți explic ceva. Nu poți fi nici vapor, nici câine, nici dinozaur, nici elicopter. Ești om și trebuie să accepți ce ești și cum ești. Nu încerca să te compari cu X și Y că e pierdere de timp, la fel cum e să te întrebi dacă are câinele sau nu sentimente, ce gândește atunci când îl ții legat în lanț la bunica în curte ori dacă vaporul se simte bine cu el însuși că-și face datoria și nu lasă nici un om să se înece. Vezi tu, trebuie să te trezești, să ieși din bula asta micuță și să îți trăiești viața.

-Dar oamenii sunt așa răi..și nu-i înțeleg..mă fac să mă simt inutilă și lipsită de sens..Nu știu ce se întâmplă cu mine. Oamenii profită și te rănesc, te calcă în picioare și te critică. Nu vreau să fiu om. Vreau să fiu ceva frumos ca să fac viața oamenilor  mai frumoasă. Oare ei vor ști? Vor aprecia că le fac viața mai ușoară și mai frumoasă? Vor spune #mulțumesc?

-Știi ce, Izabela? Cred că mai bine ai fi un calculator, te-ai seta pe SLEEP/HIBERNATE/SHUT DOWN și niciodată ever again, START! Ce zici?!

End of story!

P.S. În fine este un pamflet și trebuie tratat ca atare 🙂

 

2 Replies to “În fine…”

  1. Poteci de dor says: aprilie 19, 2016 at 7:37 am

    Rupt din realitate… 😉
    Foarte bine scris!

    1. madmoisellesarcastique says: aprilie 19, 2016 at 10:11 am

      Mercii :)) ar putea fi realitate!

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

You may use these <abbr title="HyperText Markup Language">html</abbr> tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*