Eu sunt o persoană care gândește mult, uneori poate prea mult. În căpșorul ăsta mic și drăguț al meu, gândurile sunt într-o continuă mișcare, fug în sus, jos, dreapta, stânga, uneori fug unele de altele, alteori împreună; nu iau și ele o pauză din alergare și culmea, ele nu obosesc.
Săptămâna aceasta am meditat mai mult decât de obicei. M-am gândit ce vreau de la mine, de la ceilalți de la viață. Și, tot gândindu-mă, am realizat cât de răi suntem noi oamenii. Noțiunea de bine este un mit, o chestiune învechită care, probabil, doar pe vremea bunicii sau a străbunicii mai era la modă. A fi cinstit, onest, cult par doar cuvinte fără sens, în timp a fi șmecher și plin de bani (indiferent pe ce cale-i câștigi) sunt chestii tot mai căutate. Alegem răul tot mai mult, respirăm răutate, ne hrănim cu ea. Ne rănim unii pe alții cu cuvinte îngrozitoare, înjurăm și blestemăm cu aceeași lejeritate cu care, odinioară, ne salutam frumos. Întindem mână către cei din jur, însă nu pentru a ajuta, ci de a lovi. Ne face plăcere să privim cum persoanele cu care conviețuim suferă și, sec, ridicăm din umeri ”nu e treaba mea, dacă e mutălău o pătești”. Nu avem sentimente, ne permitem să ne vindem trupul și de a face sex cu oricine, oricând, oriunde. Nu mai avem răbdare, nu mai avem timp. Nici pentru noi, nici pentru cei din jurul nostru. Încet ne transformăm în roboți, niște mașinuțe care fac totul fără a gândi și de a simți ceva.
Oare asta ne dorim? Oare asta dorim copiilor noștri?
Vor ști ei ce înseamnă copilăria, un zâmbet cald, o îmbrățișare, un gând bun? Vor ști că mai există și altceva în afară de jocurile video? Vor avea ei modele după care să se ghideze în viață? Vor ști ei ce sunt valorile care contează în viață? Vor avea ei habar ce înseamnă inocența? Vor avea ei răbdare cu noi, ăștia mai bătrâni și ”trecuți” de vreme?
Ei vor învăța mai întâi să supraviețuiască și apoi să trăiască!