Mi-am întrebat inima ce mai face. Așteptam cu o oarecare groază răspunsul ei deoarece mă aflam într-un moment de maximă sinceritate. Știam că primise multe șocuri în ultima perioadă și fusese rănită așa cum nu se mai întâmplase niciodată până acum. Fusese dezamăgită, chinuită, mințită, hrănită cu vorbe goale frumos ambalate și cu iluzii fermecătoare. Îi fuseseră spuberate toate visele, dorințele și plăcerile nevinovate și îi fuseseră răvășite sentimentele. Îi fusese stoarsă și ultima picătură de fericire și speranță.
Era obosită. Aveam o inimă obosită. Fadă. Indiferentă. Știam că nu e bine. Era imposibil să fie bine! Încă i se mai puteau vedea cicatricile adânci şi zâmbetul amar, martori muţi ai trecutului.
Am întrebat-o ce mai face. Răspunsul ei nu a venit imediat, așa că am întrebat-o de tine. Am întrebat-o dacă îi e dor. Dacă te mai vrea sau dacă te urăște. Dacă regretă ori dacă vrea să lupte.
Tăcea, dar era o tăcere pașnică. Fără umbră de îndoială și fără strop de regret. Și atunci am înțeles. Am înțeles că te-a iertat și că te-a acceptat.
Zâmbea. Zâmbea pentru că a înțeles și pentru că a ales calea fericirii. A ales libertatea. A ales prezentul.
Te pup, suflet frumos! Fii fericit!
xoxo