Please Meet Zeus – Part. II

zeus

„Pentru mine să călătoresc nu înseamnă doar să mă urc în avion și gata – am ajuns! Nu ăsta e tot procesul de a călători! E să-mi storc creierii cum să-mi găsesc bilet mai ieftin, cum să mă îmbrac, ce haine să-mi pun, cum o să fie vremea, o să fie cald, o să fie rece, o să plouă, nu o să plouă, îmi iau pelerină, nu-mi iau pelerină, hai totuși că-mi iau, dar când să plec realizez că e prea mare și o las acasă. ”

Mi-ai spus că-ți place să călătorești. Pe unde te-ai plimbat anul acesta?

Anul ăsta am fost în Olanda, Portugalia, Ungaria…și atât anul ăsta. Am mai fost în Austria, am mai fost de câteva ori în Ungaria, am fost în Franța…Merită să ajungi în orice loc, oriunde găsești ceva ieftin să mergi și profită. Și nu te gândi că nu ai cazare, nu te gândi la lucrurile astea pentru că găsești. 

E frumos procesul ăsta în care tu stai seara și te enervezi, „bă, n-am cazare, ce o să fac?” și după aia spui „îmi bag picioarele, merg și dorm în stradă” și mâine spui „nu, nu am cum să dorm în stradă, trebuie să găsesc ceva”. Și insiști, și insiști, și intri pe couch surfing și te refuză toți, apoi încerci hostel și te gândești că totuși nu vrei să stai în hostel și după ce te chinui așa o perioadă descoperi că ai un prieten pe-acolo. E frumos procesul ăsta. 

Dintre toate locurile pe care le-ai vizitat, care și-a pus cel mai mult amprenta asupra ta?

Cred că Olanda. Amsterdam, spre exemplu. Am fost și-n Haga, dar în Haga nu mi-a plăcut la fel de mult precum Amsterdamul. În Amsterdam poți să te explorezi foarte mult și dacă astăzi am descoperit că sunt un om trist, pot să fiu un om trist. Pot să merg pe stradă plângând fără ca oamenii să se uite urât la mine. Pot să merg pe stradă plângând, fără ca eu să mă simt stânjenit. 

Dacă astăzi eu sunt fericit, pot să merg și să fac o tură de Canale dansând. Nimeni nu o să mă judece, nimeni nu o să îmi spună absolut nimic, nimeni nu o să-mi vorbească urât. 

Dacă vreau să stau în natură, am o grămadă de locuri pline de natură. Dacă eu vreau să merg să beau o bere, singur la o terasă, pot să fac asta fără să mă întrebe chelnerul dacă mai aștept pe cineva. 

Dacă vreau să strig, pot să strig. Dacă vreau să socializez, pot să o fac. Dacă vreau să dansez, pot să dansez oriunde, oricum. Dacă vreau să cânt, dacă vreau să…

„Pot să fiu liber și pot să mă exprim fără să simt că am deranjat pe cineva!”

zeus-cluj

Pare locul ideal. 

Da, și mie mi-a părut cât am stat acolo. 

Povestește-ne despre fix-ul ăsta al tău de a te fotografia în fața unei uși închise. 

Îmi plac ușile, mi se par cele mai misterioase chestii fizice care există. Deschizi o ușă și nu știi peste ce dai. Și câți oameni s-au gândit să facă o ușă ca să fie frumoasă? Nu ar fi păcat să trecem cu vederea peste o ușă la care s-a chinuit cineva să o facă frumoasă și să nu o luăm cu noi? 

Și mai e o chestie. Mi-am făcut, de exemplu, o poză cu o ușă din Varșovia. Nu ar fi păcat ca eu să nu fac poză cu ușa aia și să mă întreb atunci când mă uit la poză, „oare ce era în spatele ușii?” Și probabil, gândindu-mă la asta când mă uit peste amintiri să mă gândesc să mai caut ușa aia și să văd ce se află în spatele ei. 

Spre exemplu, ultima mea ușă a fost din Budapesta. Și mi s-a părut super frumos pentru că era cu două sculpturi frumoase, cu două tipe pe ușă și m-am întrebat „oare ce se află în spatele ei?”, având în vedere că o tipă e dezbrăcată. Și nu am vrut să aflu, am lăsat-o pentru când mă întorc. 

„După ce o să termin toată Europa și o să-mi fac colecția cu uși, o să mă întorc să aflu ce e în spatele lor”.

Cum poți să trăiești până atunci cu o asemenea curiozitate?

Simplu, să mă motiveze să mă întorc. Îmi place mult misterul acesta al ușilor. Știi, cât de ironic ar fi ca în spatele ușii de care îți vorbeam mai sus să fie o grădiniță? Sau am o poză din Piața Mihai Viteazu cu o ușă roz. Cum ar fi ca în spatele ei să fie o parohie sau ceva? 

P.S. Și la Boema e frumoasă ușa! 

usa-fotografie-colectie

Ce planuri de viitor ai?

Hmm..planuri de viitor. Să am curajul să elimin lucrurile care nu mă ridică pe mine și să pot să intru în colțurile alea ale minții mele în care îmi e frică să intru. Și pentru care încă nu sunt pregătit. Sunt fact-uri despre noi pe care nu putem să le acceptăm. 

De exemplu, de curând am acceptat faptul că nu sunt bun la desen, deși toată viața mi-am dorit să pot să desenez. Și nu am acceptat lucrul ăsta pentru că a fost cumva un super vis pentru mine. Dar da, nu e pentru mine. Și nu am vrut să accept asta. 

Sau cu vegetarianismul. Îmi plăcea carnea foarte tare. Nu am vrut să renunț la carne până în momentul în care m-am întrebat: chiar merită? 

Și da, viața are etapele ei și fiecare perioadă trebuie să o trăiești așa cum trebuie. Și probabil că eu încă nu am ajuns să intru în absolut toate colțurile minții mele. 

Dar asta nu crezi că vine oarecum în contradicție cu ceea ce spuneai la început legat de autocunoaștere?

Da, dar eu sunt în proces de a face asta, doar că nu încerc să copiez pe altcineva. La modul că nu încerc să mă ascund pe mine, nu încerc să nimic. Sunt doar câteva chestii care nu mă schimbă pe mine ca și persoană deloc, doar că îmi e frică de ele. Știu că le am în mine, știu că-s acolo, dar le mai las un pic. Și sunt lucruri minore, totuși. 

Te-ai gândit că ai putea avea influență asupra persoanelor din jurul tău? Sau să le inspiri?

Nu, deloc. Sunt convins că nu-i așa. 

Uite, pe mine m-ai motivat să devin vegetariană. Eu, care eram o carnivoră înrăită, am ales să devin vegetariană datorită ție, datorită perseverenței tale. Și uite, pe 15 fac trei luni de vegetarianism. 

Ce mă bucur, la cât mai multe înainte!

De asta te întrebam dacă te-ai gândit că poți avea o oarecare influență asupra celor din jurul tău. 

Nu, nu m-am gândit la asta pentru că sunt super mic. Dar dacă e așa, îmi doresc ca oamenii să ia tot ce e mai bun din mine. Și nu pot decât să mă bucur că te-am influențat cu asta!

street-photography-doors

Care e cea mai mare nebunie pe care ai făcut-o?

Hmm..cea mai mare nebunie…să mă gândesc. Să mă îndrăgostesc într-o noapte. Atât! Să îmi ia o noapte ca eu să mă îndrăgostesc. 

Și a continuat?

Da, doi ani. 

Și de ce o numești nebunie?

Pentru că nu ne cunoșteam. Nu ne știam nici măcar numele. Dar am petrecut toată noaptea împreună. Și am umblat cu mașina foarte mult. Și nu am povestit nimic. Și cred că de asta m-am îndrăgostit, de fapt, că era persoana lângă care puteam să tac, dar în același timp să vorbesc. Era o conexiune super faină. 

Spune-ne o picanterie despre tine. 

Mănânc super mult. Haha. Dar asta nu e picanterie. 

Înainte de final, e ceva ce ai vrea să ne spui și nu am întrebat?

Să ne iubim. Asta vreau să zic. Și să fim buni cu ceilalți și să facem o lume locuibilă. 

Zeule, cam acestea mi-au fost întrebările. Îți mulțumesc mult pentru că ai semnat condica pe cea mai nouă rubrică de pe blog și pentru că ți-ai deschis sufletul pentru noi. 

Și eu îți mulțumesc!

xoxo

sursa foto: Zeus

Share on Facebook12Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0Share on Google+0Pin on Pinterest0Email this to someone
Citeste si urmatoarele articole

Lasă un răspuns