Fericirea are chipul tău, băi, cratițo!

cratiță-dajar

Primul contact pe care l-am avut cu bucătăria, în adevăratul sens al cuvântului, a fost pe la 14 ani. Țineam morțis să-i demontez mamei teoriile cum că aș avea două crengi în loc de mâini și nu sunt în stare nici să spăl vasele fără să le sparg. Bine, mama nu era tare departe de adevăr și până la vârsta adolescenței nici că-mi păsa prea mult dacă are dreptate ori ba.

Ceva în mine s-a schimbat atunci și am decis să îmi pun mânuțele la treabă și să fac singură-singurică primul meu tort ever. Tort cu cremă de mascarpone și fructe de pădure. Am citit rețeta de pe primul site sugerat de Nea Google și am dat fuguța la magazin după ingrediente. M-am întors acasă cu două plase pline vârf cu tot felul de lucrușoare. Ideea e că am cumpărat cantități duble față de ceea ce văzusem la tati pe site, în ideea în care dacă nu-mi iese din prima tortul să mai încerc o dată. Miza era mare: trebuia să o impresionez pe mama cu un tort țiplă, făcut pentru aniversarea fratelui meu.

farfurii

Tot procesul de fabricație a durat în jur de trei ore, timp în care nu mi-am dezlipit ochii din ecranul telefonului pentru a citi și reciti de vreo 50 de ori fiecare pas. Am gustat crema de vreo 275 de ori, am verificat blatul în cuptor de 543 de ori, în timp ce cântam I soy rebelde și rosteam, în același timp în gând, Înger, îngerașul meu. La final mi-am dat seama că nu am un suport pe care să pun blatul la răcit, dar m-am descurcat cu un tocător rătăcit într-un cotlon al bucătăriei. Și chiar mi-a ieșit tortul, ceea ce înseamnă că oi fi având eu două crengi, dar tot mă pricep să amestec câteva ingrediente.

Cu timpul, am prins curaj în bucătărie. Am început să experimentez tot mai multe rețete, fie ele mai mult sau mai puțin complicate. Și, odată cu experimentele, au început să apară și surprizele neplăcute.

vesela

Primul meu risotto. S-a născut acum o veșnicie, în urma vizionării unei emisiuni culinare. Am coborât la chioșcul de la parterul blocului pentru a-mi lua cele necesare. Și cum trebuie să verific o informație de 7 ori ca să fiu sigură, am întrebat-o pe doamna vânzătoare cum se fierbe orezul. Era o femeie tare drăguță pe la vreo 45 de ani și îmi inspira încredere. Să nu mai zic de faptul că am considerat că are experiență în ale gătitului, din moment ce a avut copii și nepoți de hrănit. În momentul în care mi-a spus că la o cană de orez trebuie să pun vreo 3 căni de apă, ceva mi-a dat cu virgulă.

De ce atât de multă apă la atât de puțin orez? A încercat să-mi explice că orezul se umflă, dar eu tot nedumerită eram. Bine, bine, se umflă, dar chiar atât de mult încât să înghită de căni de apă? Doamna vânzătoare a insistat să fac așa cum mă învață ea, că nu am cum să greșesc. Am acceptat sfatul, dar odată ajunsă în bucătărie am început să mă cam îndoiesc de el. Am turnat într-o oală o cană de orez și trei de apă. Începusem să cred că doamna aceea mă luase la mișto, era prea multă apă și prea puțin orez. Eh, aia e, mai pun niște orez, îmi zic în gând. Bine, bine, dar cât să însemne acest niște?, m-am întrebat apoi. Păi, ăăă, nu știu. Mai mult. Mai mult, cât? Încă o cană? Două? Nu știu, vedem pe parcurs. Am mai pus încă o cană de orez și tot puțin mi se părea.

Am baricadat orezul în dulap, după care am pus un lacăt și am aruncat cheița ca să mă asigur că nu cedez tentației de a mai adăuga orez. Pe măsură ce trecea timpul, orezul se umfla tot mai mult și tot nefiert era. Am mai adăugat apă ca să reglez treaba, dar apoi am decis că iar e prea multă apă și am mai pus puțin orez. Am repetat acest proces până am rămas fără orez. A ieșit un balastru imens pe care nici câinele nu l-a mâncat.

tavă-dajar-romania

Prima pizza. Trebuia să fie cu ciuperci și prosciutto. De fapt, trebuia să fie doar comestibilă pentru că ciuperci și prosciutto a avut. M-am încăpățânat să frământ aluatul deoarece am citit că se face simplu și acasă. Nu știu la cine acasă, că la mine sigur nu. Rezultatul a fost unul dezastruos; un fel de scândură neșlefuită cu ciuperci și prosciutto. Tare al naibii de aveai nevoie de un fierăstrău s-o tai. Era și cam fără gust, căci uitasem complet de sare. Și pentru că nu aveam o tavă potrivit pentru pizza, am folosit forme de prăjituri.

A doua pizza. S-a întâmplat cam la o lună distanță față de prima. Trebuia să fie tot cu ciuperci și prosciutto și să semene cu cea pe care am văzut-o pe un blog culinar. Mi-am cumpărat de această dată o tavă normală pentru a nu o da în bară din nou. Cumpărăturile mi le-am făcut online, desigur. Cine mai are timp de patrulat prin magazinele din mall? Pe Dajar România am găsit mai multe dintre accesoriile de care aveam nevoie pentru o bucătărie modernă utilată corect. Așa că, pe lângă tava cu pricina am adăugat în coș și un set de oale nou, un suport de tacâmuri, farfurii (am suficiente, dar am rămas cu traume din copilărie), vreo două căni și 3 tigăi. Chiar când să plasez comanda am adăugat și o cană termică. Nu că aș fi avut nevoie de una chiar atunci, dar niciodată nu știi când îți trebuie ceva.

Revenind la cea de a doua pizza, am decis ca de această dată să cumpăr aluatul. Doar așa, să fiu eu în siguranță. Numai că, având emoții cu căruța – îmi invitasem și câțiva prieteni la cină să-i servesc cu pizza mea spectaculoasă, am cumpărat foi și nu aluat. Nu mi-am dat seama de acest lucru decât foarte târziu, adică după vreo 30 de minute de întins și răsucit cu făcălețul (pentru că sucitor am uitat să comand).

Am întins și eu cum am putut foaia de plăcintă în tavă, după care am adăugat toate celelalte ingrediente. Am vărsat și vreo două lăcrămioare înainte de a pune tava în cuptor, prevăzând parcă dezastrul ce avea să urmeze. Exact: mi-a ieșit ditamai plăcinta cu ciuperci și prosciutto pe care prietenii mei – oameni bine crescuți și educați – au mâncat-o fără să comenteze.

După ani și ani, am ajuns să gătesc cu succes aproape orice fel de mâncare (poate doar în loc de sushi pot face niște sarmale mai mici în alge) și să am cam tot ce îmi trebuie în bucătărie. Cratițe, diverse ustensile de bucătărie, recipiente în care să-mi depozitez făinoasele, cerelealele și fructele uscate (urăsc să văd pungi începute în bucătărie), pahare de vin, tirbușon, casolete de toate mărimile pentru a depozita mâncarea, etc, etc.

În concluzie, e mișto să gătești cu sau fără toate accesoriile de care ai nevoie. E mișto să gătești chiar și atunci când o dai în bară rău pentru că, deși în timp nu îți iese și plângi de nervi, apoi ai de ce să râzi. Și au și alții motive să râdă, în timp ce mănâncă. Așa că, fericirea are chipul tău, băi, cratițo!

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2020!

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

You may use these <abbr title="HyperText Markup Language">html</abbr> tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*