Please Meet Zeus

zeus

Clujul este perfect pentru a te descoperi!”

marius-coman-zeus

Marius, ești unul dintre cei mai faini oameni pe care i-am întâlnit în STA și mi-am zis: ”omul ăsta trebuie să apară în rubrica de interviuri de pe blogul meu!” Așadar, îți urez bun venit pe blogul meu și îți mulțumesc pentru că ai acceptat acest interviu!

Super săru-mâna și eu! 🙂

Cine e Marius?

Pfuuu..Marius e un copil care încearcă să-și găsească fericirea în tot. Și care încearcă să se motiveze în fiecare zi. Și care visează super mult. Ațipesc câteva secunde în fiecare oră să mă gândesc la chestii și să visez! ( râde). 

Ce înseamnă pentru tine să fii fericit?

Să mă pun seara în pat și să mă gândesc la ziua care a trecut și să nu am un gol în stomac. Asta-i fericirea! Și să pot să adorm liniștit și la finalul gândurilor să mă gândesc oare cum pot să fiu mulțumit, ce pot să fac și mâine ca să fiu și mai mulțumit decât sunt astăzi. 

Și-ți iese?

Nu prea pentru că vreau să fiu mai bun în fiecare zi. Chiar vreau asta! Și uneori o dau cu stângu-n dreptul urât, adică la modul că nu ajung la nivelul la care vreau eu. Și atunci da, sunt puțin frustrat.

Dar nu crezi că această frustrare vine din faptul că îți setezi standarde prea înalte?

Pentru că am așteptări prea mari de la mine. Da. Dar cumva sunt mulțumit de mine pentru că m-am educat în așa fel încât să pot să accept lucruri atât despre mine cât și despre cei din jurul meu. Și mă ajută să iau lucrurile grele mai ușor.

 Cât timp a durat procesul acesta de autoeducare? 

De când am venit în Cluj. Copil după liceu, pierdut, nu înțelegeam nimic..Eu am făcut liceul într-un sat, toată lumea era ca în sat și am venit la Cluj și am văzut că există o altă lume. Înainte de asta mai fusesem la Cluj de foarte puține ori și nu prea am înțeles ce se întâmplă. Nu am înțeles ce-i cu facultatea, ce înseamnă un credit, ce înseamnă bus, ce înseamnă nimic.

Mi-a fost greuț și mă uitam lung la toți oamenii care erau excentrici sau care se exprimau în anumite feluri și mi-am dat seama că și eu aș putea să mă exprim. Nu să mă exprim pentru alții ca să se uite la mine, ci să mă exprim eu pentru a fi eu. Ca să nu mă îngrădesc. Și consider că într-o mare parte mi-a ieșit asta. 

Câți ani de Cluj ai?

Am venit în 2010. 7 ani de Cluj.

Și de ce ai ales tocmai Clujul? L-ai ales pentru că era mai aproape de casă?

Mai degrabă pentru că era ceva curent: toată lumea merge la Cluj. A fost efectul de turmă. Totodată mă bucur extrem de tare că am ales Clujul. Mă bucur mult pentru orașul ăsta pentru că mi-a oferit foarte multe lucruri. Și am descoperit multe lucruri aici. Aici am avut toate stările și aici am experimentat tot.

„În Cluj am avut parte de cele mai mari fericiri ale mele, dar și cele mai mari depresii!”

marius-coman-student-cluj

Ce îți place cel mai mult la Cluj?

Că mă lasă să fiu vesel și că îmi arată cumva că aparțin de ceva. Cluj e acasă. Când plec din Cluj, dacă cineva mă întreabă de unde ești, eu spun clar că sunt din Cluj. Și e vesel Clujul, e plin de ce trebuie. Ai energie, ai oameni…Clujul este perfect pentru a te descoperi. 

Toată lumea te îndrăgește. Care e secretul?

Nu-i un secret. Sunt eu și atât. Și așa cum ți-am spus și mai devreme, nu mă îngrădesc. Mă las să fiu eu și încerc să fiu bucuros de Eu de acuma. De asemenea, încerc să le arăt oamenilor că nu există o chestie, oricât de mare ar fi și oricât de gravă ar părea, să nu o poți rezolva. Și să nu fi stresat pentru că în momentul în care tu ești stresat pentru a soluționa ceva, tu ești ocupat să fii stresat și nu poți să găsești soluții. Nu te focusezi pe soluție, ci te focusezi pe stresul tău!

Practic sfatul tău ar fi „be yourself”. Dar ce te faci cu cei care nu știu cum să fie ei înșiși și caută modele în oamenii din jurul lor?

E greșit. E greșit să îți dorești să fii ca altcineva. E greșit ca tu să ai un idol. Idolul meu sunt eu! Eu sunt cel mai bun, eu pot să fac cel mai mult, eu trebuie să fiu natural. 

De aici a venit și nick name-ul tău, Zeus?

Da! (râde) Asta a venit când eu eram trist, la un moment dat. Am o prietenă foarte bună, Ana, care locuiește în Amsterdam și cum eram eu foarte trist, am zis că simt că nu sunt bun de nimic. Că nu pot să fac nimic, că sunt limitat și sunt nebun și nu pot să continui în felul ăsta. Ana mi-a zis atunci că e greșit. Tu ești propriul tău Dumnezeu. Și atunci mi-am dat seama că așa e, chiar sunt propriul meu Dumnezeu. Eu sunt tot ce am. Eu sunt singura mea certitudine. Și atunci am început să-mi zic Zeus ca să îmi amintesc în fiecare zi că eu sunt propriul meu Dumnezeu. Eu-s tot!

Cum te-ai defini în trei cuvinte?

Nebun. Wanderlust cumva. Plin de energie. 

La ce nu ai renunța niciodată?

La mine. Nu aș renunța la mine niciodată în sensul că nu m-aș schimba, nu aș schimba nimic doar de dragul altcuiva. Sau pentru un job. Nu aș schimba nimic la mine. 

Deviind puțin de la subiect, crezi că asta ar fi problema tinerei generații?

Da, nu au identitate. E un pic cam prea tăios să zic că nu au identitate, însă încearcă să fie unul ca celălalt pentru că vor să fie cool. Și e greșit pentru că te pierzi pe drum. Te pierzi pe drum și e foarte greu să te găsești apoi.

„E prea scurt timpul pentru ca noi să ne irosim!”

amintiri-copilarie-zeus

Care este cea mai plăcută amintire pe care o ai?

Vai, acasă la părinții mei. Mirosul ăla de acasă cu mâncare bună și cu bunicii mei, cu părinții mei, cu frate-miu, cu toți câinii. Era frig și era iarnă și mama făcea pâine în cuptor. Afară era zăpadă și mirosea atât de bine în casă! Și era și bunicul. Și era foc în sobă și știu că stăteam și povesteam cu bunicul și aveam o stare foarte faină în interior. 

Sau când bunicul mă învăța pe dealurile din sat să mă dau cu schiurile. El lua schiurile când ajungeam jos, le lua în spate, urca cu mine până în deal, eu coboram pe schiuri, el pe jos. Ajungeam jos din nou, lua schiurile și mergeam iarăși sus. 

Și ai învățat să schiezi până la urmă?

Nu. (râde)

Și care e cea mai penibilă amintire?

Au fost super multe (râde din nou). Spre exemplu, când m-m înscris la facultate. Am intrat în sala aia în care completai actele și era un prag foarte mic. Evident că nu l-am văzut.  M-am împiedicat și am picat. Și acolo erau prezenți toți viitorii mei colegi, erau destul de mulți. 

O altă amintire penibilă a fost când era aglomerat autobuzul, m-am înghesuit, am uitat că am un rucsac în spate și mi s-a prins rucsacul între uși. Rucsacul era afară și eu în autobuz. Țipam în autobuz să deschisă ușile că-mi pierd rucsacul și, evident, toată lumea se uita la mine. 

O altă amintire – vai, am mai multe amintiri penibile decât drăguțe!! Eram la examen la fizică și îl dădeam în amfiteatru. Nu învățasem nimic căci eu petrecusem cu o seară înainte și nici nu mi-am făcut copiuțe. Mi-am luat toate cursurile cu mine care nu erau legate. Și le-am ținut pe picoare. Cum m-am mișcat, mi-au picat toate cursurile pe scări până jos. Profu s-a uitat, eu mă pregăteam deja să ies că mă scoate afară din examen, el mi-a adunat cursurile, toți șușoteau „uite cum o să-l scoată”, mi-a adunat profu cursurile și mi-a zis „astea cred că-ți aparțin. Și te rog să copiezi mai pe ascuns.” A fost tare penibil!

Cum ai descrie perioada studenției?

Viața la facultate – clădirea – a fost urâtă. Nu mi-a plăcut. Am studiat Inginerie Chimică. N-am terminat-o. A fost așa pentru că eu mă așteptam la alte chestii. Mă așteptam ca oamenii să-și dorească să aducă o schimbare, să-și dorească să evolueze, să-și dorească să facă chestii practice. În schimb, erau gagici cu tocuri de 12, care ieșeau și fumau slimuri în curtea facultății. Un alt lucru care m-a dezamăgit a fost faptul că am simțit că nu sunt lăsat să gândesc. Că sunt îngrădit. Ca exemplu, la un examen ți se dă de învățat și atât. Tu trebuie să înveți ce a făcut altul, dar poate că pot să gândesc outside the box și îmi merge mintea.

„Am observat că în învățământ nu ești învățat să gândești, acolo e apreciată memoria.”

viata-la-cluj-marius-coman

 

Dar sunt mândru că am trecut prin facultate pentru că m-am descoperit, a fost o etapă care m-a învățat multe. Și da, am petrecut super mult și am cunoscut oameni, am învățat cum  viața în cămin, am descoperit asta…

Cum a fost viața la cămin?

Prima dată am stat în anul trei în Sport XXI. A fost super drăguț acolo. Eram trei colegi în cameră, povesteam..Nu prea povesteam, de fapt (râde). Nu aveam chimia aia între noi, dar m-am împrietenit cu alți oameni în cămin cu care am ajuns să fim foarte buni prieteni și să umblăm împreună și acuma! 

Apoi, în anul patru am stat în Hașdeu. În XVI. În mintea mea aveam atât de multe lucruri, dar când intram în cămin simțeam că sunt ca și pulsul când îți stă inima: zero. Nimic nu mai funcționa. Am stat un an în Hașdeu, dar nu mi-a plăcut. Era ciudățel. Viața din XVI era faină, petreceai fără stres, tot timpul cunoșteai pe cineva nou, tot timpul dormea cineva nou în cameră, dar condițiile erau nașpa. 

Ce sfat i-ai da unui boboc în primul an de cămin?

Să o ai ușor și să profite de tot ce-i oferă căminul. Să cunoască toți oamenii de acolo și să exploreze tot. Trebuie în primul rând să renunți tu la comfortul tău ca tu să poți să profiți de viața din cămin. 

Mi-ai spus că-ți place să călătorești. Pe unde te-ai plimbat anul acesta?

Răspunsul îl veți găsi în partea a doua a interviului. Până atunci, vă las pagina lui Zeus de Facebook să-l stalkăriți și să-i cunoașteți povestea mai bine.

 

 

 

 

Share on Facebook12Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn1Share on Google+0Pin on Pinterest0Email this to someone
Citeste si urmatoarele articole

Lasă un răspuns