Îmi lipseşti. Ştiai?! Închid ochii, iar gândurile aleargă spre tine. Îmi e dor. De tot ce îmi ziceai şi de ceea ce îmi puteai spune, de zâmbetul tău fâstâcit atunci când îţi ceream un mesaj…siropos, de grija ta excesivă, aproape părintească, de glumele tale seci, de tot. Îmi este dor de certurile noastre despre dependenţa mea de cafea şi seriale, de programul meu haotic de a mânca, de ieşirile mele nocturne!
Şi dorul doare. Tare! Dar deja m-am obişnuit să îmi lipseşti. Nu mai sunt nostalgică şi nu mai visez ore întregi “cum ar fi dacă.. “. Ba mai mult, mi-am liniştit şi genele, nu mai dor aşa de tare ca în trecut.
Îmi e dor mai tare ca niciodată! Azi, căci mîine..voi fi din nou ok!
P. S. A nins la sfârşit de martie. Hai că e bine! 😉